Societatea de Gestalt Terapie din România De la dependenţă la interdependenţă Aplicarea teoriei câmpului într-o comunitate terapeutică Eseu teoretic Dr. Holger-Ortwin Lux Eu mă ocup de treaba mea. Eu sunt eu. Tu te ocupi de a ta. Tu eşti tu. Lumea este sarcina noastră; nu corespunde aştepărilor noastre. Dar dacă ne ocupăm de ea, va fi foarte frumoasă. Dacă nu, nu va fi. Ruth Cohn (1973) MULŢUMIRI Privesc acest eseu ca pe un copil al meu. Sunt conştient că el s-a născut din câmpul meu intrapsihic după ce acesta a fost fecundat de numeroase contacte şi experienţe pe care le-am avut la frontiera mea contact cu câmpul exterior. Mulţumesc în primul rând celor aproape o mie de pacienţi, bărbaţi şi femei, cu care am avut şansa să împart o bucata de drum în ultimul deceniu, în cadrul celor două comunităţi terapeutice pentru reabilitarea psiho-socială a persoanelor dependente de alcool şi alte droguri înfiinţate de Asociaţia Crucea Albastră din România. Glasul lor se face auzit mai ales prin scrisoarea lui Ben (capitolul V). Am avut extrem de multe de învăţat de la aceşti oameni. Mai ales ce înseamnă să te lupţi ca să ieşi dintr-o prăpastie, în care la urma urmei orice om poate cădea, şi să te bucuri din nou de o viaţă împlinită, responsabilă. Mulţumesc prietenului meu Friedhelm Massmann din Germania care la începutul activităţii mele în acest domeniu m-a făcut să realizez că numai acela poate înţelege, într-o oarecare măsură, pe cei dependenţi de alcool sau alte droguri care este foarte sincer cu sine însuşi şi recunoaşte unde şi el este dependent în viaţa sa de diferite lucruri sau persoane. Mulţumesc colegului meu psiholog, Vasile Şoaită, pentru că m-a încurajat să încep şi eu ca medic o formare în psihoterapie şi care mi-a spus de primul atelier formativ de Gestalt Terapie din Sibiu cu Andre Moreau (Belgia). Acolo am cunoscut-o şi pe Nicoleta Mândrean, fără a banui că peste câţiva ani ea va deveni terapeuta mea. O terapeută care mă surprinde şi azi prin gama bogată a abordărilor sale. Mulţumesc formatoarei mele Carmen Beyer atât pentru momentele de conţinere cât şi pentru cele de frustrare de-a lungul formării. Sper şi cred că le-am folosit pe toate pentru a creşte. Mulţumesc colegilor din Grupul Gestalt de la Sibiu cu care am împărtăşit multe experienţe profunde şi care m-au ajutat să-mi tratez sau mai bine zis să-mi integrez inclusiv sindromul post-eseu, care dealtfel la mine s-a manifestat ca o euforie creativă, care s-a răsfrânt în mod pozitiv în mai multe domenii. Mulţumesc Claudiei Tudor pentru recitirea atentă a eseului şi unele sugestii stilistice. Mulţumesc căţeluşei teckel Lizzy care şi acum stă în cabinetul meu, pe scaunul de vizavi, mă priveşte atentă cu ochii ei căprui, şi pe care aş putea s-o dau ca exemplu pentru o fiinţă care trece în modul cel mai natural de la un ciclu al contactului la următorul. CAPITOLUL I DRUMUL MEU CĂTRE COMUNITATEA TERAPEUTICĂ Ce îmi imaginez ca <terapia cea mai apropiată de perfecţiune> este o Comunitate Gestalt, unde oamenii merg pentru trei sau patru săptămâni. Vor munci acolo, vor trăi exclusiv acolo, până ce au atins un grad de maturitate şi un simţ al realităţii care îi va ajuta să suporte şi să facă faţă mediului lor cotidian şi care îi va ajuta să înceapă să adapteze mediul abordării lor mai bogate şi mai complexe. Fritz Perls (1968) Cum am ajuns să aleg ca temă a eseului meu comunitatea terapeutică? De ce ma axez mai ales pe terapia dependenţelor? De ce prefer teoria câmpului şi abordarea sistemică? Cum mă ajută abordarea din perspectiva Gestalt Terapiei? Zilele acestea se împlinesc 12 ani de când am răspuns invitaţiei de a prelua conducerea primei comunităţi terapeutice care s-a înfiinţat în România, din câte ştiu eu. Este vorba de Aşezământul Nazaret din Comuna Şura Mică, aflată la câţiva kilometri de Municipiul Sibiu, oraşul meu natal. Acest centru este patronat de Asociaţia Crucea Albastră din România şi are ca obiectiv reabilitarea psiho-socială a bărbaţilor dependenţi de alcool şi alte droguri. În prezent capacitatea centrului este de 25 de locuri. Cam un an şi jumătate mai tarziu mi-am adus contribuţia şi la înfiinţarea primei comunităţi terapeutice pentru femei dependente, Insula Speranţei (maxim 10 de locuri), prin aplicarea unui proiect la Programul PHARE al Uniunii Europene. Privind în urmă, consider şi acum preluarea conducerii unei asemenea comunităţi ca un act de curaj. Aveam 30 de ani şi tocmai terminasem specializarea în medicină generală. Eram activ de 4 ani ca membru de comitet şi vicepreşedinte în Asociaţia Crucea Albastră din România când diaconul Friedhelm Massmann de la Comunitatea Diaconica Nazaret din Germania, un om care la rândul său a dedicat o mare parte din viaţa sa consilierii şi terapiei persoanelor dependente, şi care era mentorul asociaţiei noastre la acea vreme, m-a întrebat daca nu aş fi dispus să preiau conducerea centrului. Acesta tocmai era în curs de amenajare într-o fostă casă parohială abandonată prin exodul populaţiei germane din zonă. M-a rugat să fac acest lucru pentru vreo 2 ani, până ce lucrurile se pun pe picioare. Iată că au trecut 12 ani şi mica noastră echipă, supusă desigur şi ea unor fluctuaţii, a tratat peste 800 de pacienţi. Pentru foarte mulţi dintre ei terapia urmată la noi a însemnat o cotitură decisivă în viaţă, în sens pozitiv. Iar noi, terapeuţii, am crescut împreună cu fiecare generaţie de pacienţi. Motivaţia pentru care am acceptat să mă implic în acest proiect - după ce m-am consultat şi cu soţia mea - s-a născut din mai multe planuri. Pe de o parte nu uitasem experienţele din adolescenţă cu tatăl meu. Din motive independente de voinţa sa, tata nu a fost foarte prezent în primii mei ani de viaţă. Este medic dermato-venerolog şi foarte apreciat ca specialist. Un om foarte inteligent şi cu o cultură generală impresionantă. Poate fi foarte sociabil şi popular, indiferent de nivelul lor social şi cultural. Dar are şi o latură mai impulsivă pe care uneori şi-o controlează greu, la nivel verbal. Părinţii s-au cunoscut ca studenţi la Cluj şi s-au căsătorit când mama era încă studentă. Au fost despărţiţi din cauza repartiţiilor în oraşe diferite în mai multe etape, în total timp de vreo 10 ani. În perioada când încep amintirile mele (cam la 4 ani) a trebuit să ne mutăm din Oraşul Victoria, situat la poalele Munţilor Făgăraşi, la Sibiu, în casa bunicilor din partea mamei. Mama făcea naveta într-o comună învecinată. Tata a primit un post de medic specialist la Alba Iulia şi îl vedeam doar la sfârşit de săptămână. Astfel n-am reuşit să construim o relaţie mai apropiată. Se pare că în acea perioadă, tata fiind mai mult timp singur şi locuind într-un cămin pentru nefamilişti (am înţeles că acei 5 ani ar fi dormit pe un pat pliant), a început să consume tot mai mult alcool. Când aveam 10 ani, părinţii s-au decis să ne mutăm împreună la Mediaş, unde amândoi au găsit posturi, şi ni s-a repartizat un apartament la bloc cu 2 camere. Noi, copiii, puteam urma în continuare şcoală germană. În perioada următoare am înţeles cândva că tata are probleme tot mai serioase cu alcoolul. Mai târziu am aflat că folosea şi tranchilizante (diazepam). Nu ţin minte să fi devenit vreodată violent, dar în schimb se retrăgea, adesea i se făcea rău. Pentru noi, copiii, în asemenea faze practic nu era abordabil. În această situaţie am devenit, fiind băiatul mai mare, un fel de confident al mamei. Poate că aceasta a dus la o maturizare precoce. Uneori colegii la şcoală îmi reproşau că sunt prea serios. Mai târziu am înţeles că asemenea tipare se întâlnesc frecvent în familii cu un părinte alcoolic. La un moment dat tata a ajuns într-o fază critică. Adesea consuma alcool deja de dimineaţa, chiar şi la servici. Odată mama a fost sunată de asistenta de la Policlinică să meargă să-l aducă acasă pe tata, pentru că nu mai era în stare să-şi termine programul de consultaţii. Altădată a venit băut cu maşina pe care a lovit-o încercând să o parcheze în garaj, dar nemaiavând control asupra reflexelor sale. O internare la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu şi una la Secţia de Boli interne din Mediaş (pentru un ulcer duodenal) nu au adus decât ameliorări temporare. Am scris un jurnal în acei ani (prima tentativă la 10 ani, mai regulat de la 14-15 ani) şi vreau să redau un fragment: 13 ianuarie 1982 Această zi nu vreau să o uit niciodată. Astăzi s-a ajuns în sfârşit la explozie. Ce anume? Prima dată Dietger (notă: fratele mai mic). Şi pe urmă întreaga familie. Sunt atât de fericit!!! Nici nu pot exprima în cuvinte. Doar tata ajunsese să fie condus de alcool. În ultimele săptămâni iar a ieşit la iveală, după o perioadă mai lungă în care s-a abţinut (peste jumătate de an). Astăzi l-am văzut din nou mergând în pivniţă, Dietger a şi auzit cum bea. Şi eu am fost foarte abătut. Şi din alte motive dar tata a fost motivul principal. Pe urmă s-a dus sa facă baie. Eu i-am dus pijamaua. Am mai vorbit cu el despre Ulrike (notă: prietena mea de atunci). Nu era prea lucid. Nu e de mirare. În ultimele 2-3 săptămâni trebuie să fi băut cel puţin 10 l de vin singur. Mult prea mult pentru el. Când tata a ieşit (din baie) Dietger stătea pe hol. Înainte vorbise cu mama. Pe urmă a fost în pivniţă şi a golit restul de vin din damigene pe jos. Acum nu se mai putea stăpâni. Exploda: De ce bei? şi pe urmă nu-şi mai putea reţine plânsul şi continua să vorbească foarte afectat. Tata la început a rămas fără replică. Am ieşit şi eu din baie. Tata a recunoscut totul. A plans şi el, încet şi totuşi convulsiv. Trebuia să realizeze: Nu ne este totuna ce se întâmplă cu el, nici băiatului său cel mic, şi nici celui mare. Ne-a mărturisit multe lucruri şi a încercat să ne explice, în ce situaţie se afla. Trebuie să fi fost cumplit pentru el. S-a gândit şi la sinucidere. Ne-am ţinut în braţe toţi trei. Tata ne-a promis ferm, să nu mai bea în mod excesiv. Alcoolul pentru el a fost un anesteziant. Mulţumesc, Doamne, pentru această bucurie. Şi vreau să las în mâinile Tale tot ce mă mai frământă. Dăruieşte-ni-l pe tatăl nostru cu adevărat, condu-ne la iubire şi adevăr. Amin. (Asta doreşte şi inima). Ulrike trebuie să mai aştepte din păcate. Şi astăzi după atăţia ani realizez că au trecut 25 am simţit o emoţie puternică recitind şi transcriind acest pasaj. A rămas un moment important pentru mine, chiar dacă tatăl meu a mai avut câteva coborâşuri şi suişuri după acea zi, vizavi de dependenţa sa de alcool. Au mai trecut vreo 4-5 ani până la momentul despre care, privind în urmă, putem spune azi: şi-a biruit problema cu alcoolul. Astăzi pot să spun că mă bucur văzându-i pe părinţii mei îmbătrânind frumos împreună, la casa lor cu curtea plină de flori. Nu mi-aş fi imaginat înainte că va veni o zi când mai mult tata va avea grijă de mama (ea a suferit acum vreo trei ani o uşoară paralizie şi se deplasează mai greu, cu un baston). Am pus un accent mai mare pe aceste aspecte ale dezvoltării mele pentru că există o legătură puternică cu motivaţia mea de a lucra în domeniul recuperării dependenţelor şi cu activitatea mea profesională în ultimii 12 ani, în cadrul comunităţii terapeutice. Pe de altă parte eram convins că pot fi implementate şi în România modele terapeutice care de mult şi-au dovedit eficienţa în alte ţări şi mi se părea o provocare să încep o muncă de pionierat. Nu în ultimul rând am fost influenţat şi de idealurile creştine ale iubirii aproapelui aşa cum mi s-au transmis şi mie, chiar şi în epoca comunistă, prin Biserica Evanghelică (Luterană) a Saşilor Ardeleni, din care fac parte. De fapt mai tarziu am aflat de la bunica mea din partea mamei că şi tatăl ei, Johann Wagner, care a fost preot luteran într-o comună din zona Sighişoarei, a fost în perioada interbelică un membru activ şi respectat al Asociaţiei Crucea Albastră, şi dealtfel un dascăl foarte talentat. Prima mea întâlnire cu un centru medico-social de tip comunitate terapeutică a avut loc în vara anului 1983 în orăşelul german Elbingerode din Munţii Harz şi m-a impresionat profund. Aveam 17 ani şi pornisem singur cu rucsacul pentru o lună prin Republica Democrată Germană. Veneam dintr-o altă ţară din lagărul socialist România. Tatăl meu fiind medic şi mama farmacistă, aveam noţiuni despre sistemul sanitar. Ştiam cum se lucra la noi în policlinici şi în spitale, ştiam de cabinetele medicale şcolare şi de dispensarele de la ţară. Chiar mă hotărâsem şi eu prin clasa a IX-a, dintr-un impuls umanist şi convingeri idealiste, să dau la medicină, deşi părinţii mă avertizau că m-aş putea trezi într-un colţ uitat de ţară. Dar nu mi-aş fi putut imagina, înainte de acea vizită, ce este o comunitate terapeutică şi că poate funcţiona chiar şi într-un stat socialist, în paralel cu sistemul sanitar de stat. La Elbingerode l-am cunoscut pe doctorul Klaus Richter, cu care am rămas până astăzi în relaţii de prietenie. El crease în 1975, ca tânăr medic psihiatru, în cadrul unui Centru Medical al Diaconiei, o secţie de reabilitare pentru adicţii, după principiile unei comunităţi terapeutice. Îmbinase metodele psihoterapiei moderne cu o atitudine foarte umană, izvorâtă din convingerile sale profund creştine. Având o personalitate charismatică şi nefiind căsătorit, s-a dedicat cu totul profesiei, devenind un specialist recunoscut în ţara sa şi, după reunificarea Germaniei, şi preşedintele Crucii Albastre din Germania. În toamna anului 1995, când am fost întrebat dacă aş fi dispus să preiau conducerea comunităţii terapeutice pentru bărbaţi dependenţi, l-am vizitat din nou pe doctorul Richter pentru a mă consulta cu el. I-am spus că nu ştiu dacă sunt suficient de pregătit, ca tânăr medic generalist, să preiau conducerea unui asemenea proiect. M-a surprins răspunsul său: Holger, crezi că poţi iubi aceşti oameni?. Am înţeles că, dincolo de cunoştinţe teoretice şi metode terapeutice, el punea cel mai mare accent pe atitudinea în faţa clientului. A continuat explicându-mi: Ceea ce facem noi într-o asemenea comunitate este mai puţin medicină clasică, şi mai mult o <şcoală a vieţii>. Primim şi acceptăm un om aşa cum ne vine, îl ajutăm să se ridice, îl însoţim o bucată de drum, şi pe urmă îi redăm libertatea pentru a se conduce singur mai departe. În aceeaşi toamnă a început participarea mea la întâlnirile Asociaţiei Balint din România. Acolo am cunoscut, pentru prima dată, o metodă de grup coerentă, dezvoltată de Michael Balint (1896-1970), psihanalist englez de origine maghiară, destinată iniţial medicilor de familie, pentru umanizarea relaţiei medic-pacient. Ulterior metoda a fost folosită de diverse categorii profesionale (medici de diferite specialităţi, psihologi, asistenţi medicali şi sociali, pedagogi, preoţi etc.). Pe mine această metodă m-a ajutat foarte mult în aprofundarea aspectelor esenţiale ale relaţiei medic-pacient şi în înţelegerea şi conducerea dinamicii grupului, în primii ani în care am coordonat activitatea comunitaţii noastre terapeutice. În octombrie 2006 am primit acreditarea ca lider, formator şi supervizor în această metodă. Următoarea mea întâlnire cu o comunitate terapeutica a fost in cadrul unui stagiu practic de 2 luni în vara anului 1996 la Haus Burgwald în apropiere de Frankfurt am Main. Acest centru pentru bărbaţi dependenţi, infiinţat din 1903, a fost una din primele comunităţi terapeutice din Germania unde se aplicau începând din anii 70 în mod consecvent şi metode specifice pentru terapia sistemică, respectiv terapia familiei (O dependenţă este întotdeauna şi o boală a relaţiilor, respectiv a familiei). De regulă terapia dura între 4 şi 6 luni, costurile fiind suportate de către asigurările sociale. Din concepţia terapeutică făcea parte şi invitarea soţiilor, respectiv prietenelor, pacienţilor la un workshop cu o durată de 3 zile, organizat cam la 4 săptămâni de la începerea terapiei, într-un spaţiu din apropierea comunităţii. Doar după acest workshop în care erau ajutate să-şi conştientizeze atitudinile co-dependente (inclusiv rolurile de salvator, acuzator etc.) îşi puteau vizita pentru prima data partenerii de viaţă. După alte câteva săptămâni se organiza pentru fiecare generaţie de pacienţi un weekend pentru părinţi şi copii. Astfel şi copiii pacienţilor cu vârste cuprinse între 7 şi 20 de ani (şi chiar şi peste această limită) erau incluşi în terapie, atât în grupuri numai de copii care lucrau sub îndrumarea unor terapeuţi, folosind şi metode inspirate din art-terapie, cât şi în grupuri mixte împreună cu părinţii lor. Acest stagiu m-a ajutat să înţeleg mai bine utilitatea şi eficienţa abordării sistemice în terapia adicţiilor. De asemenea am văzut că se aplică o gamă largă de metode şi tehnici preluate de la diverse şcoli de psihoterapie. În anii următori am avut ocazia să mai vizitez câteva comunităţi terapeutice în Norvegia, Portugalia şi din nou Germania. De data aceasta inclusiv pentru toxicomani. Reţin opinia unui psihoterapeut din Norvegia care sublinia că nu îl interesează în primul rând natura drogului care a fost consumat în mod preferenţial, ci mai mult vârsta debutului, pentru că atunci s-a produs un blocaj în maturizarea personalităţii şi pentru că şi terapia trebuie să ţină cont mai ales de acea vârstă. De acolo trebuie reluată maturizarea emoţională. Foarte mult m-a impresionat şi o comunitate terapeutică din apropierea Lisabonei, după modelul Teen Challenge dezvoltat iniţial in SUA. Acolo erau asistaţi vreo 40 de toxicomani în recuperare. Mulţi veneau direct de pe stradă, trecând prin sevraj fără medicaţie, dar beneficiind de o extraordinară solidaritate din partea membrilor comunităţii. Mulţi din echipa terapeutică sau dintre voluntari erau la rândul lor foşti toxicomani. Se punea un mare accent pe ergoterapie: comunitatea dispunea de o brutărie, o tipografie, o lăcătuşerie, o tâmplărie, un atelier de ceramică pictată manual. De asemenea se efectuau munci agricole. Din toate aceste experienţe am înţeles că într-adevăr rezultatele cele mai bune în reabilitarea şi reintegrarea socială a persoanelor dependente se pot obţine într-o comunitate terapeutică, aplicând ca metodă de baza terapia de grup, completată de terapie individuală, şi cu un accent important şi pe ergoterapie. De asemenea oferind consiliere şi familiei clientului, acolo unde este posibil. În acelaşi timp nu trebuie uitat că si comunitatea terapeutica este doar o verigă a lanţului terapeutic, care în mod ideal cuprinde etapele: consiliere, dezintoxicare (la nevoie), reabilitare psiho-socială, reintegrare familială şi profesională. Mai ales în ultima etapă nu trebuie neglijată importanţa grupurilor suportive de tipul Alcoolicii Anonimi, Narcoticii Anonimi, Crucea Albastră, Bunii Templieri şi altele, după tradiţia fiecărei ţări. Clienţii care beneficiază de toate aceste verigi, conform unor studii statistice pot ajunge la o rată de reuşită de 70-80 % (fiind urmăriţi în catamneză timp de mai mulţi ani). În România asistenţa profesională a persoanelor dependente este doar la un început timid. În timp ce în alte ţări există de zeci de ani mii de centre de consiliere ambulatorie pentru adicţii, mii de grupuri suportive (de exemplu numai în München doar Asociaţia Crucea Albastră are vreo 50 de grupuri) şi sute de clinici de recuperare după modelul Comunităţii Terapeutice, toate acestea în România sunt încă aproape necunoscute. De asemenea, în mentalitatea unor largi pături ale populaţiei, adicţiile, începând cu dependenţa de alcool, nu sunt asociate cu noţiunea de boală. De aceea prima idee pe care şi noi încercăm să o transmitem este că: Nu este o ruşine sa fii bolnav; dar este o ruşine să nu te tratezi. România este în mod tradiţional o ţară cu un consum foarte ridicat de băuturi alcoolice aproximativ 13 l de alcool pur pe an pe cap de locuitor, conform unor studii. În consecinţă şi numărul persoanelor dependente de alcool este la o cotă alarmantă: cel puţin un milion de persoane ar avea nevoie de măsuri specifice de terapie. De asemenea este foarte îngrijorătoare extinderea rapidă a consumului de droguri ilegale în ultimii 10 ani, mai ales în Bucureşti (conform unor estimări deja 1% din populaţia capitalei ar fi consumat droguri injectabile, în speţă heroină). Deocamdată societatea românească nu se arată pregătită pentru a face faţă acestor noi provocări. În doar câţiva ani, zeci de mii de tineri şi familiile lor au devenit victime ale toxicomaniilor. Consider că psihoterapeuţii sunt printre primii chemaţi să îşi dezvolte o competenţă mai mare şi în acest domeniu. Prefer abordarea Gestalt Terapiei altor metode şi în domeniul adicţiilor deoarece se pretează la fel de bine atât pentru terapia de grup cât şi pentru cea individuală, este mai complexă, mai pragmatică, mai dinamică şi creativă. Consider că această abordare este exprimată într-un mod succint şi sintetic în următorul pasaj al lui Albrecht Boeckh, docent la Institutul Gestalt din Hamburg: La persoane dependente, suferind de adicţii, trebuie integrate ambele laturi ale Gestalt Terapiei. Pe de o parte trebuie creată o atitudine clară vizavi de substanţa adictivă. Trebuie implementate reguli clare de abstinenţă. Recidivele trebuie prelucrate în cadrul terapiei, dar numai până la un anumit grad. Deci trebuie stabilite reguli clare de comportament. Pe de altă parte trebuie reduse mecanisme de evitare inutile. Pentru a folosi imaginea unui fluviu: dacă acesta va întâlni un obstacol în cursul lui central, apa îşi va croi alte căi şi va inunda zonele învecinate. În terapia adicţiilor trebuie înlăturate obstacolele din cursul central al fluviului şi trebuie astupate cursurile colaterale (supapele dependenţei). Această îndiguire a fluviului cere un efort dublu. Ce-i drept, uneori este suficient să înlăturăm stăvilirea apelor datorate mecanismelor de evitare. Atunci presiunea dependenţei va scădea de la sine. Dar şi invers abstinenţa, deci închiderea cursurilor colaterale, poate creşte presiunea asupra digurilor evitării, astfel încât acestea se vor rupe.1 Pentru mine personal câteva workshopuri cu doctorul Andre Moreau din Belgia, ţinute în perioada 2000-2003 la Sibiu şi la Bucureşti, au reprezentat primul contact cu Gestalt Terapia şi Analiza Tranzacţională. M-a impresionat mai ales creativitatea exerciţiilor dezvoltate de el, prin care ne dădea posibilitatea să descoperim singuri şi esenţa modulelor teoretice pe care dorea să ni le transmită. Am putut înţelege fenomene psihice precum proiecţia, introiecţia, transferul, contratransferul etc. Şi mai ales am putut să le verific la mine. De asemenea şi modelele create de Eric Berne (părintele analizei tranzacţionale) vizavi de instanţele Eu-lui (părinte, adult, copil) şi rolurile pe care oamenii le joacă pe scena vieţii (de exemplu în triunghiul dramei: victimă, salvator, acuzator). Pentru Perls a fost un aspect fundamental de a recunoaşte aceste joculeţe, de a descoperi mecanismele lor, de a le prelucra în terapie, dar în acelaşi timp un aspect esenţial de a nu le fixa, ci a le depăşi. Deosebit de util a fost pentru mine că am putut profita de experienţa îndelungată a lui Andre Moreau în conducerea unei comunităţi terapeutice. În mai 2001 el a coordonat un workshop chiar în cadrul comunităţii noastre terapeutice. Au participat pe lângă personalul şi pacienţii noştri şi psihologi din diverse zone ale ţării. Atât psihoterapia în grupul mare sau în grupurile mici cât şi ergoterapia se efectuau în grupuri mixte: pacienţi şi terapeuţi, bărbaţi şi femei. Cele mai importante lucruri pe care mi le-am însuşit în acea săptămână se referă la organizarea şi evaluarea activităţilor de ergoterapie (muncă comunitară) şi la responsabilizarea pacienţilor prin alegerea lor ca şef de casă sau şef de echipă pentru câte o săptămână. Etapa cea mai intensivă şi bogată în experienţe a început în ianuarie 2004 cu intrarea mea în programul de formare al Societăţii de Gestalt Terapie din România, în cadrul grupului de la Sibiu, cu participări şi la Bucureşti şi la Moeciu. A însemnat pe de o parte o terapie personală regulată, în cadrul căreia am putut analiza dezvoltarea mea personală, am putut aborda mai ales problemele relaţionale importante pentru mine. Mi-am cunoscut mai bine resursele, dar şi limitele. Pe de altă parte a însemnat şi încă înseamnă o formare sistematică, într-un cadru organizat şi oficial. Tema care m-a fascinat cel mai mult este ciclul contactului, pe care îl regăsesc zilnic în cele mai diverse forme în plan personal şi profesional: de la a uda o floare, a asculta o piesă de muzică, a conduce maşina, a vorbi la telefon, a întâlni o femeie iubită şi până la a conduce o terapie de grup sau a scrie un document oficial. Extrem de intens ca trăiri a fost pentru mine stagiul formativ Gestalt aplicat: Crizele existenţiale sub conducerea lui Francis Vanoye de la Şcoala Pariziană de Gestalt (Bucureşti 2004). Reţin mai ales exerciţiul vizavi de finitudine, unde trebuia să-mi aleg o bornă pentru începutul vieţii mele şi una pentru sfărşitul ei şi, însoţit de o colegă, să explorez trăirile mele deplasându-mă între cei doi poli. Apropiindu-mă de borna morţii şi privind înapoi mi-au dat lacrimile şi chiar dacă pe ansamblu eram împăcat cu viaţa mea regretam că nu am putut petrece mai mult timp cu fiicele mele (pe atunci în vârsta de 12 şi respectiv 9 ani, plecate deja de 6 luni din ţară) ... Pas cu pas, am început să aplic noile atitudini şi metode însuşite în cadrul programul formativ al Societăţii de Gestalt Terapie din România şi în activitatea mea curentă în cadrul Comunităţii Terapeutice, obţinând ca principal câştig o mai mare autenticitate a relaţiilor atât în contactul cu pacienţii cât şi în cel cu colegii şi totodată creşterea stării de awareness vizavi de întregul proces terapeutic. Capitolul II TEORIA CÂMPULUI ŞI TEORIA SISTEMICĂ " Pe un lac cu apa mai tulbure un broscoi stătea la pândă şi tocmai se pregătea să prindă o muscă. Puţin mai încolo pe luciul apei un ţânţăr făcea curte unei ţânţărici, dar era prea timid ca să o ia în braţe. Pe malul lacului creştea o plantă, dar nu primea destulă apă ca să aibă puterea să-şi deschidă bobocul de floare. Atunci s-a desprins dintr-un liliac de lângă lac o singură floricică, care a căzut pe suprafaţa apei şi a declanşat o undă, de-abia perceptibilă, dar suficientă pentru a distrage atenţia broscoiului şi a-i da şansa muştei să scape. Aceeaşi undă a dezechilibrat ţânţărica şi a aruncat-o în braţele ţânţarului, urmând să-şi continue jocul dragostei. Şi tot aceeaşi undă a fost suficientă pentru a aduce ceva mai multă apă plantei de pe mal, astfel încât seva a urcat în tulpina ei şi şi-a deschis bobocul, apărând o floare splendidă. Consider că această poveste arată în mod simbolic ceva din interacţiunile complexe cărora le suntem supuşi cu toţii în universul în care trăim, indiferent că îl numim câmp, sistem, mediu, spaţiu vital. În acest câmp putem întâlni atât diverse resurse, care ne permit să ne satisfacem nevoile, cât şi bariere, care ne pot bloca. Uneori întâlnim surprize plăcute. Alteori întâlnim chiar ameninţări majore la adresa integrităţii şi vieţii noastre. Imi amintesc de un desen pe care trebuia să-l facem la şcoală cu de tema Ce vrei să te faci când vei fi mare? M-am desenat pe o barcă cu pânze, pe un fluviu incadrat de o pădure tropicală, cu tot felul de animale exotice care vin la mal şi pe care le pot studia. Câţiva ani mai devreme răspundeam la aceeaşi întrebare pusă de oameni din satul unde petreceam vacanţele de vară la bunica: Vreau să mă fac ţăran sau pădurar. Acum realizez că atât câmpul care este lucrat de ţăran cât şi pădurea îngrijită de pădurar exprimă această dorinţă de a-ţi satisface nevoile şi a-ţi asigura existenţa printr-o interacţiune permanentă, constructivă cu mediul în care trăieşti. Pot fi fascinat de observarea unor câmpuri şi pe un plan estetic: un lan de grâu în bătaia vântului, norii care se transformă permanent, peisajele subacvatice, dar chiar şi grădina de flori de lângă casa mea care este într-o permanentă transformare. Unele câmpuri declanşează în mine nevoia de a mă implica într-un fel sau altul (de exemplu să smulg buruienile sau să ud straturile cu furtunul când nu plouă), altele se oferă pur şi simplu contemplării mele. De asemenea mă fascinează câmpurile în care se întâlnesc un număr mai mare de oameni de exemplu în întreprinderi şi instituţii, dar şi la manifestari culturale sau sportive, sau pur şi simplu la plajă şi modul în care se petrec interacţiunile constructive sau conflictuale. Sunt conştient că o comunitate terapeutică, precum cea în care lucrez, este un câmp foarte complex: începând de la spaţiul fizic clădirile, curtea, grădinile, livada trecând prin interacţiunile legate de activităţile cotidiene de exemplu servirea meselor, activităţile practice în ergoterapie - până la interacţiunile psihologice complexe care au loc într-o terapie de grup, mai ales ţinând cont că membrii grupului provin din zone geografice şi medii socio-profesionale foarte diferite. Teoria câmpului Câmpul unitar este un concept cheie al teoriei şi practicii Gestalt-terapiei. Perspectiva câmpului este opusă unei perspective dualiste, care separă indivizii de sistemele sociale. Indivizii şi sistemele se influenţueză reciproc. Ca şi Gestalt-terapeuţi nu lucrăm niciodată doar cu un individ, deoarece oamenii există întotdeauna în interiorul unor sisteme relaţionale. Se identifică cu familii, comunităţi, grupuri profesionale şi naţiuni. Asemenea apartenenţe, rădăcini şi legături istorice sunt importante pentru stabilitate şi au o contribuţie importantă pentru sentimentul de identitate. Vieţile indivizilor şi cele ale sistemelor colective sunt întreţesute şi trebuie privite împreună ca şi câmpuri unitare. Acesta este termenul folosit in tradiţia Gestalt pentru ţesătura interrelaţiilor între persoană şi situaţie, self şi ceilalţi, organism şi mediu, individ şi comunitate. Iniţial noţiunea de câmp a fost folosită în ştiinţele naturii în secolul 19 pentru a descrie acţiunile la distanţă a unor forţe. Electrodinamica lui Michael Faraday (1791-1867) a folosit noţiunea de câmp şi pentru descrierea unor acţiuni la distanţe mici, unde forţa nu acţionează linear asupra unui obiect, ci poate influenţa diferite obiecte în spaţiu şi timp. Un exemplu ar fi câmpul magnetic. În analogie cu câmpul din fizică, gestaltpsihologii (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) au vorbit despre câmpuri ale percepţiei. Gestaltpsihologul Kurt Lewin a extins noţiunea câmpului asupra sferei sociale, a spaţiului vital. Acţiunile individului se desfăşoară într-un câmp de spaţiu şi de timp. Toate acţiunile din acest câmp se află într-o relaţie de influenţare reciprocă. Intenţia lui Kurt Lewin a fost să demonstreze, în ce fel comportamentul unui obiect (inclusiv al unei persoane) este determinat de structura câmpului sau de configurarea energiei în interiorul câmpului. Câmpul lui Lewin are semnificaţia unei reprezentări spaţiale a realităţii psihologice a unei persoane. El se referea la topologie şi geometria vectorilor şi încerca să demonstreze cum dorinţei sau nevoii persoanei de a obţine ceva anume i se pot opune obstacole, care există fie în mediul care înconjoară persoana, fie în credinţele şi atitudinile persoanei. Astfel, comportamentul acelei persoane deci ceea ce va face efectiv este o funcţie ce rezultă din toate aceste forţe în interrelaţia lor. Aceasta înseamnă că realitatea interioară şi exterioară sunt conţinute în câmp la fel ca si alte lucruri pe care le distingem - persoana şi situaţia sau figura şi fondul. Câmpul este un concept care uniformizează, care nu anihilează aceste deosebiri, dar le descrie ca pasagere şi relative. Diferenţierile au un status limitat în timp, fenomenologic, şi nu unul absolut, fixat sau obiectiv. Teoria sistemică Teoria sistemică descrie reguli sau principii generale ale comportamentului sistemelor, fie ele de natură tehnică, fizică, chimică, biologică sau umană. Se bazează mai ales pe studiile cibernetice ale lui Norbert Wiener. Este într-o legătură strânsă cu dinamica grupului, cu Gestalt-psihologia, cu teoria câmpului şi cu teoria autoreglării organismice. Teza fundamentală susţine că mişcarea fiecărui element al sistemului, respectiv comportamentul fiecărei membru al grupului, pot fi explicate doar prin interacţiune. Totuşi transpunerea teoriei sistemice de la tehnică sau ştiinţele naturii asupra formelor de organizare ale societăţii umane conţine riscul de a omite că omul îşi poate influenţa propria socializare. Din punct de vedere al Gestalt-terapiei, întrebarea nu este doar: Cum funcţionează sistemul? Ci şi: Vrem să funcţioneze în continuare aşa cum funcţionează? Există o alternativă mai bună? Cum putem ajunge la ea? O altă problemă a teoriei sistemice este că dificultăţile pot părea cu atât mai greu de depăşit, cu cât sunt mai complexe interacţiunile din cadrul sistemului. Paul Goodman avertiza că gândirea sistemică dusă la extremă poate declanşa un sentiment de neputinţă sau chiar o teamă metafizică. El pledează pentru conceptul pragmatismului critic: să lucrăm orientaţi către soluţie, în cadrul alternativelor de acţiune care ne stau la dispoziţie în acest moment. Teoria câmpului versus teoria sistemică: De cele mai multe ori teoria câmpului şi teoria sistemică sunt enunţate împreună; uneori teoria câmpului este prezentată ca un precursor al teoriei sistemice. Sigur că există multe elemente comune, fapt subliniat şi prin folosirea expresiei acţiunea câmpului în cadrul teoriei sistemice. Totuşi trebuie precizat că cele două teorii au fiecare un alt focus. Teoria câmpului abordează legături de cauzalitate, teoria sistemică, în schimb, legături de funcţionalitate şi de structură. Aceste aspecte se pot evidenţia şi la nivelul ştiinţelor naturii: Relaţia magnetului cu mediul său, care este atras sau respins, stă la baza unui câmp (de acţiune), relaţia vânător-pradă dintr-un biotop în schimb reprezintă o relaţie funcţională (de reglare). În psihologie diferenţa constă în faptul că abordarea din perspectiva teoriei câmpului se centrează pe întrebarea cum are loc coexistenţa, iar teoria sistemică se centrează mai mult pe funcţiile care menţin, stabilizează sau modifică coexistenţa. Teoria câmpului este legată mai degrabă de o viziune holistică.Totuşi nu putem afirma că există o contradicţie insurmontabilă între teoria câmpului şi teoria sistemică. Peter Philippson i-a reproşat în 1996 lui Erving Polster că ar îmbrăţişa o abordare sistemică şi că prin aceasta ar fi părăsit baza Gestalt-terapiei reprezentată de teoria câmpului. În răspunsul său (1997) Erving Polster afirmă că, după părerea sa, cele două abordări sunt compatibile şi ar trebui să se completeze. Remarcă critic la adresa teoriei câmpului că prin centrarea ei pe întreg şi pe noi nu poate reda pe deplin complexitatea existenţei, în care joacă un rol şi polarităţile, diferenţierile şi individualităţile. Importanţa pentru Gestalt-terapie: Important pentru Gestalt-terapie vizavi de teoria câmpului este ca aceasta să nu ducă pe de o parte nici la studierea unor entităţi delimitate artificial (un singur om, o singură familie, o singură etnie etc.) dar nici la crearea unor întreguri sau sisteme rupte de individ (societatea, statul, naţiunea, istoria etc.). Pentru că ar fi o exagerare să se susţină că, pornind de la noţiunea câmpului unitar sau a existenţei neseparate (pomul nu este conceput fără pamânt, nici peştele fără apă), nu ne putem ocupa de anumite evenimente, obiecte sau persoane particulare din câmp, pentru ca aceasta ar presupune, cel puţin prin cuvinte, o separare a lor de câmp. Bineînţeles că este un proces util figură/fond, să abordăm acele aspecte din cadrul câmpului, care ne trezesc interesul, şi să lăsăm deoparte celelelte aspecte. Nasul poate fi privit ca avînd sens doar într-un câmp în care se afla şi aer. Dar cine tocmai a primit una peste nas se va interesa mai degrabă de alte aspecte din cadrul câmpului. Teoria câmpului nu trebuie folosită nici pentru a proclama evenimente oarecare ca rezultate ale acţiunii câmpului, fără a stabili corelaţii reale în mod empiric sau teoretic. O asemenea interpretare nu a fost intenţia lui Lewin, care nu era orientat esoteric, ci sociologic-empiric. Teoria câmpului versus conceptul cauzalităţii: Teoria câmpului duce la o modificare a conceptului cauzalităţii, dar nu la renunţarea la categoria cauzalitate. Ea rămâne, cum a arătat Immanuel Kant, o componentă obligatorie a gândirii. Câmpul este determinat de interacţiunea unor cauze actuale şi de aceea este foarte complex. Totuşi trebuie remarcate două aspecte: •Cauza nu poate urma în timp după efect. (Cineva care ar susţine contrariul ar fi în dificultate de argumentaţie dacă s-ar prezenta la el un client şi ar spune la prima şedinţă: Problemele mele sunt cauzate de terapia dumneavoastră greşită, pe care mi-o veţi administra în curând). •Orice acţiune se începe în speranţa obţinerii unui efect. (Clientul probabil nu se va întoarce la un terapeut care i-ar spune la prima întâlnire: Contravine abordării mele să presupun ca terapia va avea un efect oricare ar fi el - asupra dumneavoastră.). Ca fapt divers, este tot un efect aşteptat şi acela dacă nu se aşteaptă nimic decât ca acţiunea să fie distractivă. Frank-M. Staemmler susţine: Teoria psihologică a câmpului a lui Kurt Lewin (1963), care reprezintă o bază istorică importantă a Gestalt-terapiei, o văd ca pe o altă sursă a cultivării nesiguranţei terapeutice. Lewin a demonstrat foarte convingător cât de mult depinde comportamentul unui om de întregul câmp, deci de suma tuturor influenţelor. Dintr-un asemenea câmp face parte întotdeauna şi cel care îl observă [...]. Trebuie să ne gândim doar la expresiile pe care le afişează mulţi oameni când ştiu că sunt fotografiaţi; de multe ori este o expresie a reacţiei de inhibare la faptul în sine că sunt fotografiaţi şi nu neapărat o expresie a unei stări de inhibare generale. Din asta rezultă, pentru un câmp în care să găsesc clienţi în terapie, că putem înţelege comportamentul lor doar ţinând cont şi de influenţa respectiv efectul terapeuţilor. Clienţii noştri se comportă faţă de noi într-o situaţiei terapeutică altfel decât în alte circumstanţe. De aceea orice diagnostic pe care îl emit este complet numai dacă includ în el şi influenţele sub care a fost pus: de exemplu prezenţa cuiva care diagnostichează felul în care cel ce diagnostichează se comportă faţă de cel ce trebuie diagnosticat, felul în care unul îl vede pe celălalt etc. De aici rezultă şi concluzia că generalizarea diagnosticului are limite. Nu se poate transpune pur şi simplu în alte situaţii, în care respectivul s-ar afla într-un alt câmp. Fiecare câmp este definit de singularitate şi perspectiva timpului, actuală în acel moment, pentru a mai menţiona două din noţiunile lui Lewin importante în acest context. Orice impresie pe care mi-o fac despre clienţii mei, mi-o fac într-un moment unic, într-o situaţie care nu poate fi repetată, şi sub influenţa mea specifică. Factorii determinanţi sunt atât de mulţi, încât orice nesiguranţa a mea vizavi de valabilitatea generală a impresiei mele nu reprezintă altceva decât un reflex potrivit la aspectele multiple, complexitatea şi nu în ultimul rând modificarea câmpului. În acest context, este evident că terapia în cadrul unui grup şi mai ales în cadrul unei comunităţi terapeutice are anumite avantaje faţă de terapia individuală, prin faptul că putem observa atitudinile şi interacţiunile unui membru cu mai multe alte persoane şi în cadrul unor activităţi variate. Putem folosi toate aceste observaţii în modul cum conducem terapia. De asemenea sunt foarte valoroase feedbackurile directe pe care şi le dau membrii comunităţii, şi cu care terapeuţii de asemenea pot lucra. Capitolul III DE LA DEPENDENŢĂ ŞI CO-DEPENDENŢĂ LA INTERDEPENDENŢĂ Nu se ştie niciodată cine dă şi cine primeşte. Constantin Noica Dependenţa este un termen cu conotaţii foarte largi. Putem să spunem că este starea în care ne naştem. Depindem de alte persoane în mod normal în primul rând părinţii pentru a ne oferi hrană şi protecţie şi toate condiţiile de care avem nevoie pentru a ne dezvolta (confluenţă, introiecţie). Deja din primii ani apar însă şi manifestări ale independenţei. Începem să mergem singuri, să refuzăm anumite lucruri oferite de părinţi, ne încăpăţânăm să mâncăm singuri sau să ne legăm singuri şireturile (egotism). Uneori devenim chiar rebeli, până la a ne lovi sau muşca părinţii (agresiune, proiecţie). În multe cazuri după ce am reuşit să ne găsim o cale proprie în viaţă, ne apropiem din nou de părinţi, dar în alt mod, oarecum de la egal la egal, într-o interdependenţă mai mult sau mai puţin echilibrată şi armonioasă. Şi s-ar putea să vină şi timpul când vedem că acum mai mult ei au nevoie şi poate chiar devin dependenţi de noi, de resursele şi îngrijirile pe care li le putem oferi. În cultura occidentală s-a propagat multă vreme idealul autonomiei individului şi credinţa că autosuportul ar fi o măsură a maturităţii şi modul optim de funcţionare al omului în lume. Gestalt-terapeuţi precum Joseph Melnick şi Sonia March Nevis susţin însă că responsabilitatea noastră pentru acţiunile noastre (...) nu se opresc la frontiera contact dintre noi şi celălalt. (...) Noi ne distanţăm de viziunea occidentală tradiţională, conform căreia valoarea supremă este independenţa. Vedem în dependenţă o valoare care trebuie recunoscută (...). Intimitatea include disponibilitatea de a renunţa la autonomie, de a cunoaşte şi nevoia de a fi ajutaţi de alţii şi de a ne manifesta simţul răspunderii chiar şi faţă de cei care sunt distanţaţi faţă de noi. Ce rămâne atunci din maturitate în sensul autosuportului? Independenţa şi autosuportul sunt necesare, dacă nu există <celălalt intim>, de care suntem dependenţi şi care ne poate sprijini. Dependenţa şi a ţine cont de celălalt sunt însă necesare pentru legătura dintre noi, dacă există acel celălalt cu care sunt intim. Pentru că într-o relaţie cu adevarat intimă cei doi au capacitatea să integreze cei doi poli ai continuumului dintre autonomie şi dependenţă într-un mod estetic. Văd în acest citat o descriere foarte reuşită a interdependenţei. Familiile sunt în esenţa lor sisteme de relaţii bazate pe intimitate, aflate într-un permanent proces evolutiv. Capacităţile legate de awareness, de contact şi de asimilare pot fi luate ca etalon pentru o bună funcţionare şi ca cel mai bun suport pentru o dezvoltare armonioasă. Însă putem ajunge uşor şi la dependenţe patologice cum ar fi dependenţa de alcool, droguri, jocuri de noroc etc. . Adesea o predispoziţie pentru aceasta se creează încă din primii ani de viaţă. În cartea sa Der Kuss der Selene (Sărutul Selenei), Karl Lask, fostul director al Comunităţii Terapeutice Haus Burgwald din Germania, dezvoltă următoarea viziune: Legenda despre Selena şi Endymion provine din mitologia greacă. Ea povesteşte despre un adolescent care adormise, Endymion. Era păstor. Zeiţa Lunii, Selena, i-a dat un sărut pe frunte, care l-a umplut de o asemenea stare de fericire, încât l-a rugat pe Zeus, să-l lase să trăiască pe veci dormind în acea stare de fericire. Zeus i-a îndeplinit porunca. De acum timpul trecea pe lîngă el fără să-l mai afecteze, fără ca el să fie obligat să se confrunte cu una şi alta. Astfel, Endymion pierdea contactul cu realitatea, nu mai era capabil să-şi conducă viaţa. Putem compara răsfăţarea cu sărutul Selenei. Mai mult decât taţii mamele sunt cele care i-au răsfăţat pe mulţi dintre cei care mai târziu au ajuns dependenţi de alcool. Mai ales băieţii sunt adesea trataţi ca nişte prinţişori. Când vine vremea să-şi aleagă o parteneră de viaţă de regulă găsesc o fată dispusă să continue această răsfăţare. Ea îi îndeplineşte toate dorinţele, ca să fie fericit. El depinde de răsfăţarea din partea ei ca Endymion de sărutul Selenei. Dar într-o bună zi femeia se simte frustrată că mereu ea este cea care dăruieşte, iar el nu-i oferă umărul pe care se poate sprijini. Apar primele dezamăgiri de ambele părţi. Dar la un moment el face o descoperire uluitoare: dacă consumă alcool, poate trăi aceleaşi stări de fericire ca atunci când este răsfăţat. Acum nu mai depinde de răsfăţarea din partea mamei sau a soţiei. Dispune de alcool ori de câte ori pofteşte. Şi treptat uită să trăiască în lumea reală. Participă tot mai puţin la activităţile cotidiene. Începe să regreseze. Pentru soţie băutura devine o rivală faţă de care se simte adesea neajutorată. Simte că a căzut pe locul doi .. trei .. Ea luptă cu disperare şi cu toate mijloacele care îi stau la dispoziţie. Încearcă să-l răsfeţe şi mai mult, încearcă să ţină problemele şi grijile departe de el. Dar pentru el ea acuma devine un duşman. Ea vrea să-i ia ceea ce îl face pe el fericit. Adesea se ajunge la violenţă. Către exterior adesea soţiile fac eforturi mari pentru a salva aparenţele. Îşi asumă tot mai multe responsabilităţi. Muncesc tot mai mult. Îi plătesc datoriile. Îl scuză la servici pentru absenţe. Adesea şi copii sunt implicaţi în aceste manevre de negare sau mascare a problemei. Acestea sunt atitudini tipice pentru ceea ce specialiştii în domeniu au numit co-dependenţă. Adesea o putem descrie cu ajutorul modelului triunghiului dramatic din analiza tranzacţională: persoanele implicate sunt prinse în rolurile lor de victimă, salvator sau acuzator, chiar daca uneori rolurile se pot inversa. La un moment dat se poate ajunge la ruperea aproape totală a contactului autentic. Adesea primii care caută ajutor în această situaţie sunt aparţinătorii. Şi atunci ei sunt primii clienţi care au nevoie de ajutor, chiar dacă poate la început le este greu să înţeleagă acest lucru. Dar în multe cazuri numai dacă ei încep să-şi înţeleagă jocurile co-dependente pe care le joacă şi cum aceasta permite celui dependent să-şi continue la rândul său jocul dependenţei se poate ajunge la o schimbare în cadrul sistemului. Vreau să dau ca exemplu cazul unui prieten din Germania: Walter lucra ca funcţionar la o companie minieră, era căsătorit şi avea un băiat. La vărsta de 35 de ani Walter şi-a dat seama că i-a scăpat de sub control problema cu băutura şi s-a internat din proprie iniţiativă într-o comunitate terapeutică unde şi-a tratat cu succes dependenţa de alcool. Câţiva ani mai târziu a realizat că fiul său, adolescent de 15-16 ani, avea şi el probleme tot mai evidente cu alcoolul. Tatăl a încercat să-l ajute în fel şi chip: să-i plătească datoriile, să-l ajute să-şi rezolve problemele la şcoală, să-şi ia o locuinţă separat de părinţi, să se angajeze. Dar fiul bea tot mai mult şi nu se mai ţinea de nici un program, pierzând şi serviciile. Tatăl său, mergând săptămânal la grupul său de întrajutorare pentru alcoolici, a înţeles într-un final că el face cu fiul său toate greşelile tipice pentru co-dependenţă. Atunci a vorbit şi cu soţia sa, au chemat fiul şi i-au spus: Te-am ajutat în ultimii ani de multe ori, dar ne-am dat seama că aşa ca până acuma nu are rost să te mai ajutăm, pentru că rezultatul este un dezastru. Chiar trebuie să te rugăm acum să nu ne mai cauţi deloc până în ziua în care tu vei face primul pas pentru tine. A urmat o perioadă foarte grea pentru părinţi, în care nu au ştiut nici măcar unde se află fiul lor. După trei sau patru luni au primit un telefon de la un spital. Au fost întrebaţi dacă au un fiu pe nume cutare. După ce au confirmat angajatul spitalului le-a spus: Să ştiţi că fiul dumneavoastră s-a internat la noi şi vă transmite că a făcut primul pas. În aceeaşi zi s-au dus să-l viziteze şi când au intrat în salonul pacienţilor fiul a spus: Tată, acum să-mi spui ce am de făcut!, ştiind că şi tatăl său trecuse prin terapia de reabilitare. Astăzi Walter este un membru marcant al Crucii Albastre din Germania şi este bucuros că şi fiul său şi-a păstrat noul stil de viaţă abstinent după ce s-a tratat într-o comunitate terapeutică. Ajungerea la un stil de viaţă abstinent nu înseamnă însă că toate problemele s-au rezolvat, cum cred unii pacienţi şi familiile lor, într-un mod naiv, la începutul terapiei. Pentru a ajunge la o interdependenţă pozitivă, cel dependent trebuie să înveţe treptat să-şi asume din nou mai multe responsabilităţi, să-şi crească în continuare toleranţa la frustrare, să se integreze în viaţa socio-profesională. Ceilalţi membrii ai familiei, şi mai ales partenera sau partenerul de viaţă, dacă vor să sprijine reabilitarea sa, trebuie să înveţe să nu se mai simtă ei responsa-bili pentru cel care a fost depen-dent, trebuie să renunţe la ten-dinţa de a controla şi domina, trebuie să înveţe din nou să acorde încredere. Pentru a facilita acest proces, este indicat ca amandoi sau chiar mai mulţi membri ai familiei să frecventeze şi un grup de întrajutorare pentru cei care au fost dependenţi şi pentru aparţinătorii lor şi eventual să continuie o consiliere sau terapie ambulatorie şi după terminarea terapiei staţionare. Capitolul IV COMUNITATEA TERAPEUTICĂ Ne aflăm aici pentru că nu putem scăpa de noi înşine. Atât timp cât omul nu se poate privi pe el însuşi în ochii şi inimile semenilor săi, el se află într-o continuă evadare. Câtă vreme nu acceptă ca cei din jur să fie părtaşi ai interiorului său, el nu are parte de adăpost. Câta vreme se teme sa fie înţeles, el nu se poate recunoaşte va ramâne singur. Unde putem afla o asemenea oglindă dacă nu în aproapele nostru? Aici, în comunitate, omul poate să îşi clarifice anumite lucruri despre sine şi nu se va mai vedea uriaşul viselor sale sau piticul temerilor sale, ci omul parte a unui întreg care îşi aduce contribuţia la propria prosperitate. Pe un astfel de teren poate prinde rădăcini şi poate creşte, nu singur ca în moarte - , ci viu ca om între oameni. Richard Beauvais (1964) Ideea creării unui Comunităţi Gestalt (kibbuz) era argumentată de Fritz Perls în felul următor: Aşa cum am luat în considerare recent că terapia individuală este depăşită, astăzi sunt de părere că şi şedinţele de grup rupte între ele în timp şi workshopurile sunt învechite, maratoanele sunt prea forţate. Acum propun următorul experiment: în kibbuz se şterge diferenţa între participanţii la seminar şi lideri. Toate muncile care trebuie făcute vor fi făcute de către cei care vin la kibbuz... Accentul principal cade pe dezvoltarea spiritului comunitar şi pe maturizare. Oamenii să rămână timp de trei luni şi să plătească pentru început 1000 de dolari. În fiecare lună vor pleca zece şi vor veni alţi zece. Ne vom ocupa de grădinărit în mod tradiţional şi vom produce mobilă simplă într-un atelier. Concepţia de comunitate terapeutică a fost dezvoltată de către psihiatrul W. Bion, care a început să trateze, în aşa numitul experiment Northfield, veterani suferind de nevroze în urma experienţelor din râzboi, în cadrul unor şedinţe de grup în loc de psihanaliză individuală, pentru a putea beneficia de metodele psihanalizei un număr mai mare de pacienţi. Termenul comunitate terapeutică a fost consacrat în 1946 de către T. Main, care a aplicat această concepţie la Cassel-Hospital lângă Londra. Este vorba de o restructurare a situaţiei clinice, astfel încât aceasta, sub forma comunităţii terapeutice să poată sprijini procesul terapeutic, spre deosebire de mediul patogen în care persoana respectivă a trăit anterior. În această concepţie toţi oamenii care trăiesc şi muncesc împreună într-un centru psihiatric, respectiv pacienţii, surorile, infirmierii, medicii şi personalul auxiliar, fiind legaţi de relaţii bazate pe o încredere reciprocă autentică, formează o unitate organică cu ţelul de a crea cele mai bune premize pentru vindecarea şi reintegrarea în viaţa socială. În acest model pacienţii nu mai au un rolul unui membru pasiv, care doar primeşte o asistenţă şi este dependent de instituţie, ci devine un participant activ şi partener în aplicarea planului terapeutic şi chiar un membru deplin şi un colaborator în comunitatea clinicii. Pacienţii participă la toate activităţile din cadrul centrului, primesc mai multă responsabilitate şi mai multe posibilităţi de a participa la luarea deciziilor, sunt trataţi ca parteneri. Pot primi diferite sarcini în cadrul clinicii. De exemplu, unii se ocupă de flori, alţii de programul pentru timpul liber, alţii primesc sectoare unde răspund de ordine şi curăţenie, sau răspund de respectarea programului de către toţi pacienţii. Pot deveni naşi pentru pacienţii noi, îi familarizează cu regulile casei, îi ajută să se integreze. Pot fi aleşi responsabili de casă sau de echipe. Se pot ocupa de distribuirea corespondenţei. Câteva principii fundamentale ale unei comunităţi terapeutice sunt: 1. Clinica este un câmp terapeutic În clinică devine activ un câmp terapeutic iar procesul terapeutic este influenţat mai ales de situaţia şi dinamica grupului. Relaţia duală terapeut-client trece pe un plan secundar. Psihoterapia nu este limitată la terapia individuală efectuată cu medicul sau psihologul. 2.Terapia este asigurată printr-un grup de persoane active în terapie Câmpul terapeutic poate fi menţinut doar printr-o colaborare strânsă şi o bună coordonare în cadrul grupului. Asta presupune o comunicare cât mai deschisă între toţi participanţii şi o mare toleranţă faţă de toţi membrii. Este importantă continuitatea echipei de terapeuţi. Este valabil principiul stimulării optimale a funcţiilor şi capacităţilor fiecărui membru pornind de la premiza egalităţii tuturor membrilor. 3. Potenţialul terapeutic al pacienţilor este susţinut în mod optimal Pacienţii participă în mod activ şi responsabil la procesul terapeutic, pentru a-şi creşte autonomia. Fiecare este încurajat să se prezinte în cadrul comunităţii, pentru a putea profita de feedbackul celorlalţi şi a-şi putea corecta tiparele necorespunzătoare. Sunt încurajate acţiunile concrete, pentru a facilita accesul diagnostic şi terapeutic. Tot ce se întâmplă în cadrul comunităţii terapeutice poate fi inclus în reflectări şi evaluari. Chiar şi realitatea pacientului din afara clinicii (de exemplu profesie, familie) sunt incluse în terapie. Trecând acum la experienţa directă dobândită în peste zece ani de activitate în cadrul Comunităţii Terapeutice Nazaret din Şura Mică (pentru bărbaţi) şi fiind implicat în unele perioade şi în acordarea asistenţei la Comunitatea Terapeutică Insula Speranţei din Vurpăr (pentru femei), ambele patronate de Asociaţia umanitară Crucea Albastră din România, doresc să punctez câteva aspecte esenţiale ale procesului terapeutic într-o comunitate terapeutică pentru persoane dependente de alcool sau alte droguri, aflate în recuperare. Foarte important este momentul stabilirii primului contact, care se poate realiza pe cele mai diverse căi. De multe ori este pe cale telefonică, alzeori prin scrisori sau vizite. Uneori suntem solicitaţi direct de către persoana dependentă, dar în cele mai multe cazuri cei care sună sunt membrii de familie, rude, prieteni etc. . Se pune deci problema transmiterii unor informaţii corecte într-o formă succintă şi totuşi amabilă. De multe ori sunt pacienţi care răspund prima dată la telefon şi intermediază legătura cu terapeuţii. Deci şi ei sunt incluşi în acest proces, fiind instruiţi în privinţa informaţiilor pe care le pot transmite. Persoanele care ne caută au informaţii sau reprezentări foarte diferite despre o comunitate terapeutică Uneori au informaţii din mass-media (de exemplu un reportaj realizat în noiembrie 2006 de către Cristian Tabără şi difuzat prin ProTV), alteori de la medici, psihologi, asistenţi sociali sau preoţi cu care colaborăm. În ultimii doi ani mulţi au aflat de existenţa noastră prin internet. Pasul următor este o consiliere cu persoana dependentă sau cu aparţinătorii care doresc să ia legătura cu noi. Ideal este ca această consiliere să se realizeze atât împreună cât şi separat, pentru a permite o evaluare cât mai complexă a situaţiei. Dacă distanţele sunt mari şi persoanele în cauză nu au posibilitatea să se deplaseze, uneori această consiliere se rezumă la o convorbire telefonică. Acolo unde este posibil consilierea familiei va continua şi pe perioada terapiei persoanei dependente şi chiar şi după aceea, pentru a reduce comportametele co-dependente şi a prelucra greşelile care se fac frecvent din partea familiei: reproşuri inutile, neîncredere exagerată, teama de a-i transfera responsabilitatea, dezinteres faţă de noile preocupări, aşteptarea unei atitudini servile din partea celui dependent etc. . Evaluând datele obţinute, stabilim dacă este vorba şi de o dependenţă fizică, respectiv dacă există riscul de apariţie a sevrajului la înteruperea consumului. Dacă este cazul, recomandăm o internare de 1-2 săptămâni la un spital de psihiatrie pentru dezintoxicare. Dar ne întâlnim şi cu cazuri care refuză internarea la psihiatrie. Atunci eventual îi internăm cu declaraţie pe propie răspundere vizavi de posibilele complicaţii ale sevrajului. Ştiu însă şi de comunităţi terapeutice în alte ţări unde chiar şi dependenţii de heroină sunt primiţi direct, trecând prin sevraj pe viu (cold turkey), fără medicamente. La pacienţii care prezintă doar o dependenţă psihică nu se pune problema internării prealabile la psihiatrie, decât eventual pentru o comorbiditate (depresii severe, tulburări anxioase). Terapia propriu-zisă începe când persoana este lucidă şi respectă regula abstinenţei, dealtfel condiţia sine qua non a reabilitării psiho-sociale. Metoda principală este terapia de grup. Ea are multe avantaje în cazul persoanelor dependente. Stimulează solidaritatea între persoane care au trecut prin experienţa aceleiaşi boli. Grupul reduce din responsabilitatea terapeuţilor pentru schimbările care urmează să aibe loc şi stimulează capacitatea de autovindecare (autoreglare organismică) a membrilor grupului. De asemenea în cadrul terapiei de grup se depăşeşte mai uşor tendinţa de negare sau minimalizare a problemei din partea pacientului, care la început este adesea ruşinat de comportamentul său anterior legat de dependenţă, sau care poate încă speră ca poate redeveni băutor normal. Omul poate afla în grup că nu este singur cu suferinţa sa. Poate căştiga încredere în sine, aflând cum şi-au rezolvat alţii problemele pas cu pas, alţii care poate au avut o situaţie la plecare şi mai grea. Primeşte feedback la modul cum este perceput în cadrul grupului şi poate experimenta, în acest cadru, noi modele de comportament. Adesea este perceput în mod pozitiv sentimentul apartenenţei la un grup, uneori după perioade lungi de (auto)izolare. Şi prin observarea celorlalţi şi rezonanţă cu emoţiile lor poate să înţeleagă mai bine cum funcţionează propriul psihic şi poate învăţa şi din experienţa celorlalţi. Poate să-şi crească încrederea de sine, observând că este important pentru ceilalţi şi că poate să-i ajute. Câtdeodată se formează în grup relaţii aşa cum existau ele in familia în care a crescut. Atunci acestea pot fi prelucrate în grup. Prin exprimarea şi trăirea sentimentelor în grup poate câştiga mai multă încredere în propriile sentimente. Şi, în sfârşit, poate ajunge la concluzia că el este răspunzător pentru viaţa sa şi pentru sensul pe care i-l dă. Însă toţi aceşti factori de interacţiune din cadrul grupului nu-şi pot exercita efectul pozitiv decât în momentul în care persoana respectivă devine activă. Desigur că şi în cadrul comunităţii terapeutice terapia individuală îşi păstrează valoarea ei. Mai ales pentru abordarea anumitor probleme pe care pacientul le consideră prea intime pentru a le aduce în faţa grupului. Am remarcat că solicitările de terapie individuală sunt foarte diferite, ceea ce ţine în mare parte de personalitatea fiecărui pacient. Foarte importantă în cadrul comunităţii terapeutice este şi ergoterapia, sub diversele ei forme, de la muncă comunitară la art-terapie. Reţin o expresie a unor ergoterapeuţi francezi care ne-au vizitat în urmă cu câţiva ani: În ergoterapie munca este pretext pentru terapie. Andre Moreau o formulează în modul următor: Munca nu este un scop în sine, ci un mijloc de a-şi dezvolta conduita în faţa celorlalţi, de a observa, de a sublinia în ce măsură un participant repetă, aici şi acum, tulburările de comportament pe care le regretă sau la ignoră în exterior. (...) Pentru a creşte eficienţa, caut să găsesc activităţi reale şi nu imitaţii cum ar fi împletitul, macrameul sau pictura decorativă. Dimpotrivă, caut sarcini cât mai obişnuite posibil, simple, puţin primitive ca să le fac accesibile tuturor, fără operaţiuni tehnice complexe, fiind totuşi atent în special la utilitatea lor şi la posibilitatea de a aprecia eficacitatea reală a persoanelor: restaurarea unei case, activităţi de terasare, zidărie, foraj, grădinărit, tăierea lemnelor... Şi în comunitatea noastră terepeutică pacienţii sunt implicaţi mai ales în activităţi cu utilitate practică: grădinărit, îngrijirea unor animale, lucrări de întreţinere şi amenajare a clădirilor, repararea de biciclete second-hand, producţia de suc natural de mere, bucătărie etc. . Ţelul terapiei pentru pacienţii aflaţi într-o terapie de reabilitare pentru o adicţie poate fi formulat în cuvintele: O viaţă responsabilă, împlinită, fără drog. Fritz Perls şi-a formulat ţelul în modul următor: Omul modern a pierdut atât de mult din potenţialul său, încât capacitatea sa de a face faţă existenţei este mult diminuată. Ţelul meu este următorul: Pacientul să-şi recapete potenţialul pierdut. Să integreze polarităţile aflate în opoziţie, să recunoască diferenţa între jocurile sale mai ales verbale şi comportamentul său autentic (...). În criza desfăşurată într-un mediu sigur, al situaţiei terapeutice, pacientul începe să-şi asume riscuri şi să-şi transforme energiile. În loc să-şi manipuleze mediul pentru a obţine sprijin se urmăreşte obţinerea unui autosuport cât mai mare, deci încrederea în propriile resurse. Acest proces este numit maturizare. Când pacientul a învăţat să stea pe propriile picioare din punct de vedere emoţional, intelectual, şi economic, va dispărea nevoia sa de terapie. Se va trezi din coşmarul existenţei sale. Tehnica de bază este nu să explicăm pacientului cum stau lucrurile, ci să-i punem la dispoziţie posibilităţile să se înţeleagă singur şi să se descopere. În acest sens, influenţez şi frustrez pacientul încât se vede pus faţă în faţă cu sine însuşi. În acest proces se identifică cu potenţialul său pierdut, de exemplu asimilându-şi proiecţiile sau eliminând părţile străine. Uneori alcoolul şi drogurile în general sunt comparate cu cârje pentru suflet. Există o poezie sugestivă în acest sens, a lui Bert Brecht, pe care am tradus-o din germană: Cârjele N-am reuşit un pas, de şapte ani. La medicul cel mare ajungând, Mă întrebă: cu cârja ce-ai de gând? Eu i-am răspuns: sunt un olog sărman. El spuse: nu e de mirare. Te-mpiedică ăste prostii. Fii bun, măcar o încercare, Şi-n patru labe de ar fi! Hohotind ca un demon, Luă cârjele fără pardon Mi le rupse pe spinare Şi le zvârli în focul mare. Azi umblu iar şi am un rost Leacul acel hohot mi-a fost. Doar uneori când beţe văz Se-ntâmplă să mai şchiopătez. Am putea interpreta atitudinea exprimată în această poezie ca terapie prin frustrare. Serge Ginger evidenţiază printre noţiunile de bază Gestalt şi dreptul de a fi diferit, originalitatea fiecăruia. Gestalt-terapia promovează dreptul de a fi diferit şi specificitatea fiecăruia dintr-o perspectivă existenţialistă şi non-conformistă. Gestaltiştii de astăzi nu mai sunt militanţi anarhişti cum erau Perls şi Goodman dar au păstrat cultul exprimării libere a fiecăruia, respectarea atentă a ritmului şi nevoilor clienţilor, dezvoltarea specifică a fiecărei fiinţe umane conservând spaţiul libertăţii în ciuda dublei condiţionări, istorice şi geografice, a problemelor ce ţin de trecutul personal sau a celor de mediu. Mai ales în ultima parte a terapiei, în comunitatea noastră terapeutică punem accentul pe însuşirea unor tehnici şi metode pentru prevenirea recidivei (păstrarea distanţei de siguranţă, fixarea de ţeluri pozitive, autoevaluare realistă, trecerea la acţiune, creşterea toleranţei la frustrare, exersarea pe uscat a situaţiilor cu risc de recădere), ţinând cont de situaţia specifică a fiecărui client. Un instrument util este şi bilanţul stilului de viaţă, un chestionar de autoevaluare care ajută la creşterea stării de awareness pentru factorii care contribuie la dispoziţia psihică generală: modul de a se hrăni, de a se odihni, măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice, mulţumirea pe plan sexual, satisfacerea nevoii de afecţiune, autoacceptarea, frecventarea unui grup suportiv, evitarea surmenajului, preocupările intelectuale, cultivarea unor plăceri autentice, antrenarea răbdării şi autodisciplinei, luarea corectă a deciziilor, toleranţa faţă de alte persoane etc. . Pentru mulţi dintre clienţii noştri primul an de abstinenţă este greu de suportat. Poate că pe plan raţional sunt convinşi de avantajele noului stil de viaţă, bazat pe abstinenţă. Dar pe plan afectiv încă nu simt un echilibru. Şi poate încă nu au învăţat foarte bine să se bucure de alte plăceri ale vieţii. Un prieten american, abstinent de alcool de peste 20 de ani, mi-a spus odată: Nu ştiu dacă am avut cinci zile bune în primul meu an de abstinenţă. Dar în ultimul an nu ştiu dacă am avut cinci zile proaste. În urmă cu aproximativ 100 de ani Friedrich von Bodelschwingh, unul din părinţii Diaconiei din Germania, a fost unul din primii care au înfiinţat centre şi pentru recuperarea alcoolicilor. Probabil un fel de precursori ai comunităţilor terapeutice de astăzi. Cred că cuvintele sale nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi: Dacă întâlneşti un alcoolic salvat, atunci întâlneşti un erou. În el pândeşte duşmanul adormit. Acest om rămâne împovărat de slăbiciunea sa şi îşi continua drumul printr-o lume în care se bea fără discernământ, o lume care nu îl înţelege şi o societate care se crede îndreptăţită în ignoranţa ei să îl privească de sus ca pe un om inferior fiindcă îndrăzneşte sî înoate împotriva fluviului de alcool. Să ştii însă: El este un om excepţional! Capitolul V STUDIU DE CAZ Numai tu singur poţi reuşi, dar nu poţi reuşi de unul singur Doresc să vă prezint cazul lui Ben, un fost pacient dependent de alcool. L-am ales pe el mai ales datorită faptului că, printr-o scrisoare pe care ne-a trimis-o la aproximativ 8 luni după părăsirea comunităţii noastre terapeutice, ne oferă un material autentic, foarte bogat şi sintetic asupra modului în care el a ştiut să asimileze ceea ce i-am putut oferi în acest câmp specific, respectiv asupra procesului său terapeutic. Primul contact cu Ben s-a realizat într-un cadru atipic, în biroul doamnei contabil şef al unui teatru dintr-un judeţ învecinat cu al nostru. Ea ştia de comunitatea noastră terapeutică de la un actor care a fost internat la noi. Era genul de femeie salvator care încerca să ajute pe toată lumea. (Ea însăşi se descria cu o doză de autoironie ca mama tuturor răniţilor). Mi l-a prezentat pe Ben ca pe un bărbat care a pierdut totul firmă, familie, locuinţă. Din patron al unei fabrici de încălţăminte, cu vreo 100 de angajaţi ajunsese practic pe drumuri, fără nici un venit. Ben avea o statură mai degrabă scundă, o figură negricioasă, cu barbă, o atitudine umilă (poate lăsa această impresie şi datorita faptului că suferea de o afecţiune a coloanei vertebrale spondilita anchilozantă care îl obliga să stea mai cocoşat). Totuşi m-a impresionat o privire vie, o anumită vioiciune şi nu-şi pierduse un rest de demnitate nici în această situaţie. Vorbea cu multă căldură şi o mândrie de părinte despre fiica sa adolescentă, foarte talentată la pian. Nu avea nici un venit care să-i permită să contribuie financiar pentru suportarea costurilor terapiei, dar a oferit să contribuie cu resursele pe care le mai avea: capacitatea sa de muncă. S-a oferit să facă ore suplimentare în ergoterapie, deşi nu i-am pretins acest lucru. După un scurt interviu am considerat că are o motivaţie suficient de puternică pentru a-l putea primi în programul de reabilitare. După ce l-am dus la centrul nostru din primele zile s-a arătat foarte implicat şi activ. Printre altele a cerut să-i fie încredinţată microferma noastră cu animale (vaci, oi, porci), deşi în trecut nu avusese tangenţă cu acest gen de activitate. S-a achitat de sarcinile respective cu foarte multă responsabilitate. Dar mai ales a fost foarte activ la şedinţele de terapie de grup. Şi ştia să ceara la nevoie şi consiliere individuală, pentru a lucra pe unele probleme mai intime. În continuare reproduc - cu caractere cursive - scrisoarea lui Ben în forma sa originală, păstrând pentru autenticitate inclusiv punctuaţia şi ortografia sa. Menţionez că am acceptul său de a o face publică. Păstrez totuşi confidenţialitatea asupra unor date personale. Intercalat voi comenta care sunt pentru mine figurile cele mai relevante care se detaşează de pe fondul acestei scrisori şi care reflecteaza procesul schimbării. 29 sept 2002 (...) Stimate Domnule Doctor, Camarazi ! Am să încep cu vechiul Ich bin Ben şi sunt abstinent de un an şi opt săptămîni . Pe 14 aug. a.c. am trecut în clasa a II-a sau în anul al II-lea de cînd am început o nouă viaţă. Observ că Ben se adresează atât mie cât şi camarazilor, adică pacienţilor internaţi în momentul în care a compus scrisoarea, deşi era deja o altă generaţie de pacienţi decât cea din care el făcuse parte. Eu o văd ca manifestare a unui spirit de solidaritate a celor care au trecut prin aceeaşi suferinţă (boală). El este conştient că prin experienţa sa în reabilitarea din dependenţa de alcool are ceva valoros de oferit actualilor pacienţi. De fapt în anii următori a mai motivat şi alte persoane dependente de alcool din anturajul său să-şi facă terapia la noi. Se simte chiar o mândrie vizavi de noua viaţă. Aceasta constituie un motor emoţional puternic pentru menţinerea noului stil de viaţă, bazat pe abstinenţă faţă de alcool. Totuşi în primul rînd îmi cer scuze pentru că o perioadă aşa de lungă (martie şi pînă în prezent) nu am dat nici un semn de viaţă. Nu am motive decât poate indolenţa cu care mă mai confrunt încă. Este de remarcat autoevaluarea realistă Ben îşi poate recunoaşte în mod firesc şi unele defecte. Am să vă povestesc ce şi cum am făcut de la plecarea mea din aşezămînt şi pînă în prezent . M-am angajat la o firmă de încălţăminte a foştilor mei angajaţi , şi timp de trei luni am lucrat cîte 10-12 ore pe zi ca şi necalificat, cu o retribuţie de 50.000 lei pe zi. Măturam, făceam cafele, spălam baia şi W.C., aprovizionarea locală cu piele şi tălpi mai ieftine decît în fabrică, avînd cunoştiinţe de cînd eram patron. În restul timpului executam 2-3 modele noi de încalţăminte lunar - şi urmăream toată S.D.V.-istica lor ( şabloane execuţie finisare ) Mă impresionează nivelul de toleranţă la frustrare la care a ajuns Ben în timpul terapiei şi care a fost pusă la grea încercare imediat după externare, prin angajarea ca femeie se servici la o firmă a unor foşti angajaţi ai săi. Creşterea toleranţei la frustrare printr-un proces de maturizare afectiv-emoţională este într-adevăr unul din obiectivele terapeutice principale. Aici un rol important revine şi ergoterapiei. Vă explic toate acestea pentru a sublinia cît de mult mi-au folosit cele învăţate în aşezămînt. Mă refer la rezistenţa la frustrare , la gîndirea pozitivă şi terminînd cu pericolul beţiei uscate Prin beţie uscată, un termen preluat de la alcoolicii anonimi, se înţelege lipsa de modificare a comportamentului celui dependent, chiar şi după renunţarea la băutura. Este considerată ca un semnal de alarmă pentru apropierea unei beţii umede, adică reluarea consumului. Semne ale acestei atitudini pot fi grandomania, o judecată rigidă (prefabricată), nerăbdare şi exagerare, uneori perfecţionism, precum şi faptul că persoana în cauză se simte foarte repede ofensată. În fiecare zi mă lupt să fiu mai bun, mai conciliant, mai întelegător cu alţii şi lucru greu de crezut m-am împăcat cu mine însumi. Ben este conştient că se află în continuare într-un proces. Foarte important este că şi-a găsit un echilibru afectiv, prin autoacceptare. Pentru a ajunge la această atitudine a fost importantă experienţa de a fi acceptat în cadrul comunităţii terapeutice. În privinţa alcoolului să vedeţi cum am procedat. În secţia de încălţăminte se bea masiv, toată lumea acum realizez consuma alcool. De-abia după terapie Ben devine conştient de consumul masiv de alcool în rândul foştilor săi angajaţi. Câtă vreme era patron şi el însuşi consuma din greu, având subalterni care nu-l scoteau din sa trăiţi, şefu, nu vă faceţi griji, şefu, treaba merge, dar care după spusele lui pe la spate îl furau până ce firma a intrat în faliment, nu avea cum să realizeze această problemă. Nu pot să spun că pe căldurile din vara asta nu mi-ar fi surîs o bere rece aburită pe exteriorul paharului, la o terasă plină cu fete cu fustă scurtă. Dar în fiecare dimineaţă mi-am spus: Azi nu beau! şi mulţumesc lui D-zeu că nu am băut . Poate că uitându-mă în urmă mă sperie gîndul de a o lua de la capăt. Acest pasaj arată că Ben este conştient că dependenţa psihică (memoria drogului) încă nu a dispărut complet. Dar are instrumente suficient de puternice pentru a face faţă acestor valuri ale poftei şi ale tentaţiilor din exterior. Nu şi-a uitat istoria. Şi astfel nu este condamnat să o repete. Aş spune că este în awareness faţă de situaţiile cu risc de recidivă şi ştie să le evite sau să le înfrunte, după caz. Remarc de asemenea umorul folosit de Ben în mai multe rânduri, începând cu Ich bin Ben (probabil singurele cuvinte care le ştia în germana), am trecut în clasa a II-a, o bere rece aburită pe exteriorul paharului, la o terasă plină cu fete cu fustă scurtă. Consider că umorul este un element important în comunitatea noastră terapeutică. Unii pacienţi spun că de mult nu au mai râs atât de mult ca în timpul terapiei. Am mai intrat şi în bodegile unde beam de la 5 dimineaţa. Am simţit pentru ceilalţi poate milă, m-am plictisit foarte repede, preţ de o cafea şi mi-am amintit sfaturile stimatului dl. dr. Lux că nu e bine să ne jucăm cu focul şi am realizat că voi merge toată viaţa mea pe un pod de ghiaţă. Ben are reprezentări mentale noi despre fenomenul dependenţei şi noul stil de viaţă, bazat pe abstinenţă: ..am realizat că voi merge toată viaţa pe un pod de ghiaţă. E o imagine preluată dintr-o revistă americană care vrea să amintească că la un fost dependent toata viaţa există un risc de recidivă, de parcă s-ar deplasa pe un lac ingheţat, dar depinde în mare măsură de el dacă rămâne pe gheaţa groasă, sigură, de pe marginea lacului, sau dacă se aventurează pe gheaţa subţire care se poate sparge sub greutatea sa. Cînd spun că m-am înpăcat cu mine mă refer la faptul ca alcoolismul meu îl consider ca o boală, în acelaşi sistem de referinţă ca cineva bolnav de diabet şi pt. care zahărul este otravă. Dacă mai reţine dl. doctor, la şedinţe îi cam dădeam grămadă cu infirmitatea de a fi privat de un pahar de vin chiar şi la nunta fiicei mele. Răspunsul este NU! Nu există consum controlat. Ben şi-a acceptat dependenţa de alcool ca pe o boală. Nu se mai culpabilizează pentru faptul ca devenise alcoolic. Şi nici nu se mai victimizează ca înainte. S-a împăcat cu ideea că pentru el nu mai există consum controlat. Totodată m-am lăudat la toate cunoştiinţele că nu mai beau. Nu ştiu dacă e bine dar mie mi-a folosit să fiu lăudat pentru că nu mai beau. Demn de remarcat este şi faptul că Ben a ştiut sa-şi asigure suportul moral al unor persoane din anturaj prin faptul că a vorbit deschis despre faptul ca a renunţat la alcool. De 2 luni lucrez acasă pe balcon la icoane ferecate în alamă, le dau patină de vechi şi am început să câştig nesperat de bine 6-7 milioane lunar. Dar găurile sunt aşa de mari (datorii şi acareturi) plus traiul este foarte scump dar mă îmbărbătez cu tehnica paşilor mărunţi cu ajutorul în Cel De Sus şi cred sunt convins că există şi pentru mine un loc în această lume. Faptul că după câteva luni în care a acceptat şi muncile cele mai de jos (măturam, făceam cafele, spălam baia şi W.C.) Ben, care este de fapt de profesie subinginer metalurgist, a început să-şi folosească talentul meşteşugăresc şi artistic pentru a-şi asigura un nivel de trai mai bun (lucrez acasă pe balcon la icoane ferecate în alamă), l-aş folosi ca exemplu pentru ajustarea creativă. Cu soţia, familia, mama, şi Andra relaţiile sunt relativ bune aş putea spune mai degrabă conciliante. Atunci cînd sunt tensiuni mi-aduc aminte de T. (inginerul din Sibiu) şi mai ales de prima discuţie cu dl. dr. Lux din maşină cănd m-a întrebat: Dar dacă după ce pleci din aşezămînt şi nu o să te împaci cu soţia ce-o să faci? Atunci nu ştiam, dar acum realizez că n-ar fi un capăt de ţară şi că cel mai bun prieten al meu tot eu însumi sunt. Ben a fost reprimit de fosta soţie şi s-a restabilit un oarecare echilibru în relaţia lor. Nu se mai agaţă de un salvator. Într-adevăr, i-am pus de la prima noastră discuţie întrebarea ce va face dacă nu se va împăca cu fosta soţie, pentru a-l încuraja să nu meargă pe o singură variantă, care la un moment s-ar putea dovedi o iluzie. Ulterior am avut ocazia să acord consilere şi fostei soţii care s-a arătat deschisă şi cooperantă pentru a depăşi la rândul ei vechea atitudine co-dependentă (oscilarea între salvator şi persecutor). Mi-aş permite un sfat pentru camarazii din aşezămînt: încercaţi sa luaţi în serios tot ce vi se explică, chiar si rutina cîntecului de la începutul şedinţei, chiar şi pe Roja (nu ştiu cum se scrie corect) încercaţi să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru că toate au un rost bine gîndit şi răsplata merită. Veţi fi mai liberi, mai fericiţi, mai împăcaţi cu voi înşivă. Deşi nu credeam şi uneori luam în derîdere, alteori mă supăram sau nu vedeam rostul, acum realizez cît de mult au însemnat cele 5 luni pentru mine. Fără a exagera pot spune cu mîna pe inimă că pentru mine a fost o geneză m-am născut din nou. Sunt altfel. Mai bun, mai conciliant, mai matur, mai liber, mai împăcat cu mine însumi. Domnule Doctor Lux si dl. Şoaită, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine. Camarazi!!! fruntea sus! Se poate şi merită. Cu drag, stima si consideratie, B. R. P.S. Regret că nu am putut veni la Ziua Aşezământului, dar pentru mine 200.000 lei reprezintă mîncarea pe o săptămînă. (ÎNCĂ) În încheiere Ben exprimă încă odată satisfacţia pentru schimbarea în bine a vieţii sale (pentru mine a fost o geneză), adresează încurajări camarazilor (Se poate şi merită.) şi nu în ultimul rând exprimă nişte mulţumiri faţă de echipa terapeutică. Recunosc că această scrisoare mi-a dat o stare de satisfacţie. Realizez că nu-mi este indiferentă evoluţia unui pacient după părăsirea comunităţii terapeutice. De aceea există şi o ofertă din partea noastră de a păstra legătura cu foştii pacienţi prin scrisori, telefon, internet, prin vizite (dacă este posibil împreună cu familia) şi prin participarea la serbarea anuală de care pomeneşte şi Ben în post scriptum. Îmi dau seama că şi eu, ca terapeut, şi colegii mei trebuie să ne satisfacem nevoia de a fi utili. Şi pentru aceasta avem nevoie de o proporţie rezonabilă de reuşite ale pacienţilor noştri pentru a ne menţine motivaţia. Pot să spun că pentru mine acest feedback pozitiv există. Între timp Ben ne-a mai vizitat şi ne-a mai sunat. Avem în continuare veşti bune de la el. Şi-a dezvoltat din nou afacerile şi a reuşit să-şi doteze un atelier de produse artizanale cu maşini de ultimă generaţie. Astfel putem considera şi reintegrarea socio-profesională ca reuşită. Rezumând consider ca prima şi cea mai importantă sarcină a terapeutului este să motiveze pacientul, adesea ambivalent, pentru a intra în tratament, respectiv în procesul de schimbare. Motivaţia pentru terapie nu este o stare stabilă, ci la rândul ei un proces dinamic, în care se confruntă aşteptările şi temerile clientului. De regulă această motivaţie nu se instaleaza instantaneu. De aceea profesorul german Wilhelm Feuerlein, un specialist renumit în tratarea alcoolismului, propune formularea unor ţeluri intermediare: 1.Recunoaşterea necesităţii de a schimba situaţia actuală (Aşa nu se mai poate). 2.Recunoaşterea nevoii de a primi ajutor (Singur n-o mai scot la capăt). 3.Acceptarea ajutorului oferit (Mă las ajutat). 4.Recunoaşterea statutului de dependent (Sunt alcoolic). 5.Acceptarea abstinenţei (Nu mai am voie să consum alcool deloc). 6.Recunoaşterea nevoii unor schimbări mai profunde ale comportamentului (Trebuie să-mi organizez altfel viaţa, dacă nu vreau să recad) Revenind în incheiere la perspectiva teoriei câmpului asupra întregul proces descris aş spune că Ben a găsit in cadrul comunităţii terapeutice un câmp exterior (relaţional) care i-a permis sa-şi reaşeze unele elemente cheie în câmpul său intrapsihic cu privire la reprezentările sale despre alcool, despre dependenţă şi abstinenţă, despre comunicare şi relaţii, să-şi aprofundeze motivaţia pentru renunţarea la alcool, sa-şi dezvolte nişte abilităţi necesare în procesul de reintegrare socială. Prin trimiterea scrisorii sale, Ben şi-a adus o parte din câmpul său intrapsihic din nou în câmpul comunităţii terapeutice chiar dacă el ca persoană nu era prezent fizic. Prin intermediul scrisorii sale, gândurile, emoţiile, experienţele sale au devenit o parte a câmpului exterior pentru actualii pacienţi, şi un posibil model pentru ei. Lectura acestei scrisori s-a reflectat într-un mod sau altul în câmpul intrapsihic al fiecărui cititor sau ascultător, inclusiv bineînţeles şi în câmpul meu intrapsihic ca terapeut. Alegând să includ această scrisoare în eseul meu, devine din nou o parte a câmpului exterior, adresat unui nou cerc de potenţiali cititori, urmând să influenţeze într-o anumită măsură şi un anumit mod de la caz la caz şi câmpul lor intrapsihic. Şi cazul lui Ben ne arată că procesul terapeutic nu se încheie odata cu părăsirea comunitaţii terapeutice. Aşa cum şi pentru mine experienţa şi trăirile pe care mi le-au oferit conceperea acestui eseu nu se termină cu tastarea ultimelor litere. În acest sens rezonez şi cu cuvintele lui Bruno-Paul de Roeck, Gestalt-terapeut şi formator olandez, care a trăit timp de şaptesprezece ani ca şi călugăr într-un ordin contemplativ: Cred că Gestalt ne trimite la fluviul vieţii simple misterioase. Acolo are loc creaţia. Devenirea nu cunoaşte sfârşit Fluviulul curge mai departe Fiecare clipă este nouă Durerea creşterii: Merită BIBLIOGRAFIE Stefan Blankertz, Erhard Doubrawa Lexikon der Gestalttherapie, Peter Hammer Verlag, Wuppertal, 2005 Albrecht Boeckh - Die Gestalttherapie Kreuz Verlag, Stuttgart, 2006 Wilhelm Feuerlein - Alkoholismus Verlag C. H. Beck, München, 2005 Reinhard Fuhr, Milan Sreckovic, Martina Gemmler-Fuhr Handbuch der Gestalttherapie, Hogrefe Verlag, Göttingen, 2001 Serge Ginger Gestalt Terapia Arta contactului, Editura Herald, Bucureşti, 2002 Karl Lask Der Kuss der Selene, Blau-Kreuz-Verlag Wuppertal, 1988 Andre Moreau Viaţa mea aici şi acum Gestalt-terapia, drumul vieţii Editura Trei, Bucureşti, 2005 Bruno-Paul de Roeck Grass unter unseren Füssen, Rowohlt Verlag, Reinbek, 2006 Ralf Schneider, Ingrid Lux, Holger Lux Alcoolul şi medicamentele droguri? Editura hora, Sibiu, 1999
- Acasa
- Despre noi
- Telurile terapiei
- Program de Recuperare
- Eseu teoretic
- Evanghelia terapiei
- Test
- Galerie foto
- Terapia Dependentelor
- Pagina de oaspeti